„Recordul național de 346 km/h încă rezistă!”
Astăzi vom încerca sa-i scormonim puțin, cu acordul lui, prin amintirile despre una din marile sale iubiri și, după părerea mea, un capitol care încă nu este închis.
În perioada de după căderea regimului comunist, nevoia de adrenalină a răbufnit. Întrecerile sportive de viteză au fost una dintre modalitățile în care unii dintre noi am ales să ne exprimăm. Dacă în cursele auto au existat destul de mulți concurenți din Oltenia, pentru că era o tradiție, în cursele moto au fost puțini… După 1989, de fapt doar trei: în jurul anilor 2000 participau la curse Constantin Tudosie, Dan Teodorescu și Liviu Stan, cel din urmă fiind cel mai tânăr dintre ei.
Așa că, dragă Liviu, cum a început totul?
„Informația încă era puțină și primele motociclete de viteză pe care am urcat au fost procurate dinGermania. Nu știam mare lucru, doar că« sportivele » ne ofereau șansa să alergăm. Departe și repede. În același timp… Nevoia de mai mult a apărut repede, astfel că a încolțit ideea întrecerilor, a curselor de viteză, care erau, inevitabil, următorul pas. Cu Costică Tudosie, am locuit pe aceeași stradă, încartierul Obedeanu, și împreună, am căutat cuînfrigurare, să aflăm cât putem de mult despre curse. După ce am făcut o mulțime de prostii, pot spune cumintea de acum, privind înapoi, pe străzile din oraș, dar și pe drumurile europene, unde nu ar fi trebuit săfacem teste de viteză, am intrat în legătură cu oamenicare aveau idee despre fenomen.
Am fost prima generație de piloți care am făcut trecerea de la cursele de pe pistele aeroporturilor – cele de teste ale avioanelor de vânătoare – către circuitele de viteză profesioniste, din Europa. Mai exact, Federația Română de Motociclism a realizat că sunt condiții total nesigure și pentru prima oară, în sezonul 2006, a impus câteva reguli: să ai licență internațională de pilotaj, care se obținea în urma unor cursuri făcute «pe bune », să îndeplinești condiții elementare specifice fiecărei curse de viteză (mai exact semnarea unui contract de deces – în cazul în care mureai într-o competiție, familia defunctului nu se putea îndrepta din punct de vedere juridic împotriva federației; evaluarea medicală a pilotului – care se realiza în clinicile sportive autorizate; îndeplinirea condițiilor elementare de cursă : plasturi profesioniști aplicați pe piramida nazală, dopuri antifonice în urechi în timpul cursei, cagule și body ignifug etc.). Am stat în bancă, la fel ca la școală, am învățat teorie, dar și practică, de la foști campioni europeni, unul dintre favoriții mei fiind dublul campion european în motorsportul de viteză, grecul Costas Los. Cu sliderele genunchilor zgâriate de asfalt după exercițiile pe pistă, în anul 2006 noi, cei trei craioveni, am obținut Licența de „Piloți de Viteză”, care ne deschidea porțile participării la concursurile profesioniste.
Eram în medie 100 de piloți la aceste concursuri însă, sub 10% (7-8) erau ceea ce înțelegem astăzi prin profesioniști. Noi, restul eram doar niște nebuni care ne luasem licențe, nu aveam staff tehnic, mecanici, piese sau resurse de cercetare, nu aveam pe nimeni în spate, doar dorința de a concura, de a ne testa reacțiile și parcursul în raport cu cei care făceau asta ca o profesie și dorința de a ne depăși limitele. Și poate, cel mai important, o atitudine de sfidare a morții, de a cărei prezență nu eram conștienți, și pe care o ignoram într-un mod flagrant…
Și rezultatele au început să apară, cursă după cursă, până când, în sezonul 2009, după o „bătaie” cruntă luată pe circuitul maghiar de la Panonnia Ring, „luată de la mine”, în primul rând, nu de la altcineva – pentru că era un relief cu totul nou, pe care nu mai concurasem – mi-am dat seama că ajung la capătul resurselor materiale și am căutat „circumstanțe speciale”. Și asta a însemnat un circuit pe care îl cunoșteam foarte bine, o motocicletă modificată și în parametri optimi pentru ceea ce eram eu atunci, pentru masa pe care o aveam, ținând cont de clima potrivită și de parametri optimi de funcționare în regim de cursă, într-un cuvânt: Circuitul de Viteză de la Serres –Grecia, care a însemnat stabilirea recordului național de viteză la o cursă de motociclism, din câte știu neegalat nici în zilele noastre.”
Liviu Stan este un pilot român dublu licențiat în campionatele de viteză (motociclism – viteză și WTCC– World Touring Car Championship), care face parte dintr-o generație de piloți români consacrați – printre care Petar Gagy, Octavian Vrăjitoru, Petre Pop, Constantin Tudosie, Dan Teodorescu, Cătălin Filip, Denis Ionescu, Daniel Onoriu și, nu în ultimul rând, marele campion român, Ionel Pascotă – care deține recordul național de viteză la o cursă de motociclism, înregistrat în mai 2009 și nedoborât până în prezent. Mai exact, 343 – 346 km/h (viteza indicată de GPS-ul motocicletei de concurs și viteza indicată de telemetria turnului de supraveghere)! A concurat doar cu Numărul 11, pe o Yamaha R1 „Breaking Limits”, modificată de LKM.
Și concluzia o trage tot Liviu: „Uitându-mă în spate pot spune că am mare respect pentru toți cei din generația mea, cu care concuram atunci pentru că erau „răi”, duri pe pistă, „lipsiți de scrupule”, pot spune chiar „răutăcioși” și egoiști, caracteristici specifice oricărui pilot de viteză! Probabil că aveau și inima deschisă... Îmi amintesc că stateam cu toții la aceeași masă, la cantinele circuitelor unde povesteam și mâncam liniștiți, însă în ziua cursei, după ce se lăsau vizierele căștilor, deveneam niște egoiști, care ne-am fi omorât la propriu între noi, pentru milisecunda de la final care făcea diferența și pentru blestematul de steag „check in” în culorile tablei de șah, care flutura odată ce treceai linia de sosire…”
foto : https://serrescircuit.gr, montaj : Cătălin Corneanu
